Doliul: cât durează, cum arată de fapt și când ai nevoie de ajutor

Cum arată doliul, de fapt

Doliul nu e doar tristețe. Poate veni cu aproape orice:

• dor intens, plâns, sau dimpotrivă amorțeală și senzația că nu e real;
• vinovăție („trebuia să insist să meargă la doctor”) și furie, pe medici, pe tine, pe cel care a plecat;
• ușurare, mai ales după o boală lungă, urmată de rușine pentru ușurare;
• oboseală, somn prost, lipsa poftei de mâncare, dificultăți de concentrare;
• momente în care ți se pare că îl auzi sau îl vezi pe cel pierdut.

Toate acestea sunt reacții obișnuite. Niciuna nu înseamnă că „jelești greșit”.

Mitul celor cinci etape

Negare, furie, negociere, depresie, acceptare. Modelul a fost descris de Elisabeth Kübler-Ross în 1969, pornind de la discuții cu oameni care urmau să moară, nu cu cei rămași în urmă. A devenit foarte cunoscut, dar cercetarea nu l-a confirmat.

Margaret Stroebe, Henk Schut și Kathrin Boerner (2017) au analizat dovezile și au cerut ca teoria etapelor să fie abandonată. Motivul nu e doar lipsa dovezilor. Așteptarea că „trebuie” să treci prin etape le poate face rău celor care nu le recunosc în ei: ajung să creadă că e ceva în neregulă cu felul în care suferă.

Ce arată cercetarea: valuri, nu trepte

Aceiași Stroebe și Schut au propus în 1999 modelul procesului dual. Un om în doliu se mișcă între două direcții:

• spre pierdere: dorul, amintirile, plânsul, fotografiile;
• spre refacere: actele, banii, rolurile noi, o cafea cu un prieten, chiar și un film bun.

Mersul înainte și înapoi între ele este sănătos. O zi în care ai râs nu înseamnă că ai uitat, iar o zi în care te-ai prăbușit din nou nu înseamnă că ai dat înapoi.

Un alt rezultat care surprinde vine de la George Bonanno și colegii (2002). Au urmărit 205 oameni dinainte de moartea partenerului și până la 18 luni după. Cel mai frecvent tipar a fost cel al rezilienței: oameni care au suferit, dar au continuat să funcționeze. Asta nu înseamnă că nu au iubit destul.

Cât durează

Nu există un răspuns valabil pentru toți. Pentru mulți oameni, primele luni sunt cele mai grele, iar intensitatea scade treptat în primul an. Valurile revin la aniversări, la sărbători, la pomeniri sau la un miros. Scopul nu este să „treci peste”, ci să poți purta pierderea și să trăiești.

Când devine doliu prelungit

La unii oameni durerea nu scade. Clasificarea Organizației Mondiale a Sănătății (ICD-11) descrie tulburarea de doliu prelungit: dor intens sau preocupare constantă față de cel pierdut, însoțite de durere emoțională puternică, la cel puțin șase luni de la pierdere și peste ce este obișnuit în cultura omului respectiv, cu efecte clare asupra vieții de zi cu zi. Manualul american (DSM-5-TR) cere cel puțin douăsprezece luni.

Semne la care merită să fii atent, dacă persistă:

• senzația că o parte din tine a murit odată cu el sau cu ea;
• nu poți accepta că s-a întâmplat, sau eviți tot ce îți amintește;
• viața ți se pare fără sens și te-ai retras de lângă oameni;
• nu mai reușești să muncești sau să ai grijă de tine.

Într-o meta-analiză pe 14 studii (Lundorff și colegii, 2017), 9,8% dintre adulții care au pierdut pe cineva prin moarte neviolentă au avut doliu prelungit. Aproximativ unul din zece. Autorii avertizează că studiile sunt diferite între ele, deci cifra e orientativă.

Ajută terapia?

Maja Johannsen și colegii (2019) au analizat 31 de studii randomizate. Intervențiile psihologice au redus simptomele de doliu, cu un efect mic spre moderat (g = 0,41), păstrat în timp. Efectele au fost mai mari în trei situații: când intervenția a fost individuală, când a început la cel puțin șase luni de la pierdere și când oamenii aveau simptome intense.

Concluzia practică: nu orice doliu are nevoie de terapie. Majoritatea oamenilor au nevoie de timp și de alți oameni. Terapia ajută cel mai mult atunci când durerea rămâne blocată.

Ce poți face

1. Dă-ți voie să alternezi. Și durerea, și pauzele de la ea.
2. Păstrează un minim de rutină: somn, mâncare, puțină mișcare.
3. Vorbește despre omul pierdut. Spune-i numele. Cei din jur evită adesea subiectul din stângăcie, nu din nepăsare.
4. Folosește ritualurile care au sens pentru tine. Pomenirile, o lumânare, o scrisoare, un loc în care mergi.
5. Amână deciziile mari din primele luni, dacă se poate.
6. Atenție la alcool și la somnifere luate ca să nu simți.

Dacă apar gânduri de a-ți face rău sau de a-l urma pe cel pierdut, nu aștepta: sună la 112 sau la TelVerde Antisuicid, 0800 801 200 (gratuit, program de noapte), ori scrie la [email protected].

Cum lucrez cu doliul

• Loc pentru povestea pierderii, inclusiv pentru părțile despre care nu poți vorbi acasă: vinovăția, furia, ușurarea.
• Lucrul cu evitarea: lucruri, locuri și amintiri de care te ferești.
• Gândurile de tip „dacă aș fi…”, privite cu blândețe și cu fapte.
• Refacerea treptată a vieții, în jurul a ceea ce contează pentru tine (terapie prin acceptare și angajament, ACT), fără să îl lași în urmă pe cel pierdut.